Publicat de
Alex Deva
comentarii (9)
- Cumva tocmai plecați, vă rog? întreb din mers, zîmbind, pe tipul care se apropie grăbit de Renault-ul parcat în fața garajului meu.
- Ha?
- Aș dori să ies și eu.
- Așa, și?
- E mașina dvs.?
- Ce treabă ai tu?
- Ați parcat-o la garajul meu și vreau să ies.
- Și? Spune frumos "vă rog" și după aia mai vedem.
Tipul e bine făcut, tuns scurt, în pantaloni de stofă și cămașă albastră. Mașina are număr de București. Trag aer în piept.
- Păi cu asta am început. V-am întrebat "tocmai plecați, vă rog?"
- N-am auzit. Deschide naibii gura cînd vorbești!
Ridic din sprîncene, dau ocol mașinii și în timp ce scot telefonul din buzunar, mă aplec ostentativ să citesc numărul mașinii. Apoi mă întorc cu spatele și aștept "să sune". Tipul vine la mine.
- N-am auzit, eu stau de 10 ani aici și garajul ăsta e mereu gol, zice el.
- Păi, acuma nu mai e gol, spun eu lăsînd telefonul jos.
- Te rog să mă scuzi, am o zi proasta, plec acuma. Eu chiar aici stau, Laci mă cheamă. Și-mi întinde mîna.
- Alex, zic eu și răspund la salut.
- No, scuză-mă. Acuma l-ai închiriat? Cît dai pe el, dacă pot să întreb?
După aia și-a mutat mașina. Concluzia 1: uneori ajută să ai sprîncene și telefon. Concluzia 2: bullies really are insecure.
- Ha?
- Aș dori să ies și eu.
- Așa, și?
- E mașina dvs.?
- Ce treabă ai tu?
- Ați parcat-o la garajul meu și vreau să ies.
- Și? Spune frumos "vă rog" și după aia mai vedem.
Tipul e bine făcut, tuns scurt, în pantaloni de stofă și cămașă albastră. Mașina are număr de București. Trag aer în piept.
- Păi cu asta am început. V-am întrebat "tocmai plecați, vă rog?"
- N-am auzit. Deschide naibii gura cînd vorbești!
Ridic din sprîncene, dau ocol mașinii și în timp ce scot telefonul din buzunar, mă aplec ostentativ să citesc numărul mașinii. Apoi mă întorc cu spatele și aștept "să sune". Tipul vine la mine.
- N-am auzit, eu stau de 10 ani aici și garajul ăsta e mereu gol, zice el.
- Păi, acuma nu mai e gol, spun eu lăsînd telefonul jos.
- Te rog să mă scuzi, am o zi proasta, plec acuma. Eu chiar aici stau, Laci mă cheamă. Și-mi întinde mîna.
- Alex, zic eu și răspund la salut.
- No, scuză-mă. Acuma l-ai închiriat? Cît dai pe el, dacă pot să întreb?
După aia și-a mutat mașina. Concluzia 1: uneori ajută să ai sprîncene și telefon. Concluzia 2: bullies really are insecure.
Publicat de
Alex Deva
comentarii (2)
În mod excepțional, uneori postez aici ceva care nu se califică drept "bătaie de cîmpi" ci bun-simț, știință ori ambele.
Încerc să explic mai jos de ce nu se poate face cancer de la telefonul mobil. Citiți, documentați-vă singuri, dați mai departe concluziile, nu vă mai lăsați panicați de necunoscuți. Amintiți-vă că societatea secolului 21 este condusă prin Politica Fricii! Frica de încălzirea globală, de terorism, de carbohidrați, de apa de la robinet, de castraveții spanioli, de marele cutremur, de 2012, de cel mai periculos virus clasificat de Microsoft, de bubuli, de masoni și de Drosophila. Singura noastră apărare în fața avalanșei de motive de panică este bunul simț și documentarea personală, precum și refuzul de a face parte din campaniile panicarde trimițîndu-le mai departe ("că cine știe...").
Încerc să explic mai jos de ce nu se poate face cancer de la telefonul mobil. Citiți, documentați-vă singuri, dați mai departe concluziile, nu vă mai lăsați panicați de necunoscuți. Amintiți-vă că societatea secolului 21 este condusă prin Politica Fricii! Frica de încălzirea globală, de terorism, de carbohidrați, de apa de la robinet, de castraveții spanioli, de marele cutremur, de 2012, de cel mai periculos virus clasificat de Microsoft, de bubuli, de masoni și de Drosophila. Singura noastră apărare în fața avalanșei de motive de panică este bunul simț și documentarea personală, precum și refuzul de a face parte din campaniile panicarde trimițîndu-le mai departe ("că cine știe...").
Mecanismul prin care o celulă vie este influențată de radiație necesită ca fotonii care compun acea radiație să aibă suficientă putere (energie) ca, atunci cînd se ciocnesc de atomii care compun moleculele celulei vii, să producă modificări.
De o asemenea treabă sînt capabile numai radiațiile ionizante, ele fiind caracterizate de energii suficient de mari pentru asta. De-aia există tratamentele așa-zis ionizante, în care anumiți ioni se introduc în organism în scopuri curative.
În spectrul electromagnetic (un fel de top al radiațiilor în funcție de frecvența lor), abia de pe la ultraviolete în sus se poate vorbi de ionizare. (Despre spectrul electromagnetic, de pildă, aici).
Telefoanele mobile emit microunde, adică unde care oscilează atît de repede încît distanța între două dealuri peste-o vale este de ordinul milimetrilor. Se vede ușor că microundele se află în acest "top" mult, mult mai jos decît ultravioletele.
Mai exact, telefonia mobilă funcționează la frecvențe de pe la 800 MHz pînă pe la 2 GHz și ceva. Radiația de 3 GHz deține un nivel energetic de circa 12.4 μeV (microelectronvolt). Dar ca ionizarea să devină posibilă este nevoie de măcar 120 eV, adică de 10 milioane de ori mai mult. Veți găsi aceste numere în tabelul din dreapta paginii pomenite mai sus. Electronvoltul măsoară energia cinetică a unui electron sau foton, sau mai pe românește, cît de mare e gaura pe care o lasă după el după ce-ți zboară prin cap.
În 60 de ani de cercetare, unicul efect demonstrat al microundelor este efectul de încălzire (la cuptoarele cu microunde, care emit cu 800 W concentrat!) Nici pomeneală de cancer. Organismele internaționale au stabilit nivelurile maxime de putere a microundelor acolo unde sînt folosite în scopuri comerciale. Nivelul SAR (Specific Absorption Rate, sau rata specifică de absorbție) maxim denotă cîți watts (wați) pe kilogram poate să rabde un om înainte să-i fie afectată sănătatea.
În SUA, limita e 1.6 W/kg SAR. În Canada e de vreo 6 ori mai mare, pentru cine știe ce motiv. Există tabele cu indicele SAR pentru multe tipuri de telefoane, de pildă acesta. E greu să găsești un telefon care măcar să se apropie de limită. Orientativ, testele de laborator au arătat că iepurii expuși la valori SAR între 100 și 140 W/kg timp de 2-3 ore au făcut cataractă. Ochii sînt cea mai expusă parte a corpului pentru că ei conțin numai capilare, care fiind foarte subțiri nu pot asigura o răcire eficientă.
O altă isterie care-a făcut știrile e ideea că antenele de telefonie mobilă (BTS) dăunează sănătății. Nimic mai fals! În realitate acestea sînt deosebit de sigure din punct de vedere al radiației și iată de ce.
Aceste antene emit cu puteri în jurul a 20-40 de wați. Pentru comparație, o stație de taxi emite cu 5W, dar imaginați-vă cîte taxiuri se află în jurul vostru comparativ cu antenele GSM. Dar aspectul cu adevărat important este că antenele GSM sînt strict direcționale, emițînd exclusiv într-un arc orizontal de 120 de grade (o treime de cerc), și vertical de 6-15 grade (cam a cincizecea parte dintr-un cerc). Antena de taxi, o simplă sîrmă verticală, este omnidirecțională, emițînd uniform 360 de grade, în toate direcțiile.
Aceste antene, știe toată lumea, sînt suite pe stîlpi înalți ori pe blocuri. Sper că e evident că nu pilonul în sine este antena -- el e doar un suport, complet pasiv, elementele radiante fiind cutiile dreptunghiulare ori rotunde aflate în vîrful său. Deci, ne-am putea pune problema, cît de aproape ne putem apropia de ele înainte să ne prăjim creierii și să murim în chinuri?
E momentul pentru nițică matematică. Limita specificată de standardul internațional (IEEE C95-1) de absorbție umană a frecvenței de 900 MHz este de 50 watts la metrul pătrat. Convorbirile noastre telefonice, cum țîșnesc ele din echipamentul de la baza pilonului, ajung sus în antenă cu o putere de circa 20 W, dar datorată concentrării emisiei în fața antenei după cum am scris mai sus, se obține un cîștig (amplificare) de 13 dB (decibeli), adică antena urlă de 20 mai tare, deci 20 ori 20 înseamnă 400 W.
Presupunînd această valoare ca izotropică, adică egală de jur împrejurul antenei, ne imaginăm o sferă cu centrul în antenă, a cărei arie se calculează ca în clasa a șaptea: 4πr² (ne interesează suprafața întrucît aceasta intră în indicele maxim de care vorbeam mai sus, de 50 W/m²).
Deci, puterea transmisiei raportată la suprafața unei sfere imaginare în jurul antenei care delimitează locul unde absorbția este periculoasă pentru om se exprimă în funcție de r, raza acestei sfere, astfel:
400 (W) / 4πr² = 50 (W/m²)
Ceea ce dă o valoare în metri pentru r = 0.636.
Cu alte cuvinte, la 900 MHz, tre' să stai agățat din elicopter în fața cutiei din vîrful stîlpului de pe culmea dealului la cel mult 63 de centimetri pentru a fi afectat negativ de emisia radio. Localnicii care acuzau coșmaruri și dureri de cap pe antena GSM aflată la un kilometru băteau cîmpii într-un mare fel.
Sigur, nu spune nimeni că telefoanele celulare aduc sănătate și virtute și tratează bătăturile și diareea, dar pur și simplu nu există o conexiune logică, științifică, între folosirea lor și apariția cancerului.
Bunul-simț ne spune că dacă sistemul GSM ar încuraja apariția cancerului la cap, omenirea ar trebui să cadă secerată și cancerul la cap să fie cauza numărul 1 a decesului pe planetă -- avînd în vedere adopția globală enormă a telefoniei celulare. Acest lucru însă pur și simplu nu se observă în practică, deși vorbim la celulare deja de vreo 15 ani.
Încă o chestie. Cică dacă folosești un hands-free cu fir, ești și mai expus, că-ți suie canceru' pe sîrmă direct în ureche, și mai aproape de creier. Inducția, că la asta se referă "geniile" care susțin așa ceva, funcționează pe cu totul alte principii și undele radio nu se agață ca lianele de orice fir pe lîngă care trec. În plus, telefoanele celulare emit întotdeauna înspre spate, ca să consume mai puțin, deci aspectul direcțional de care vorbeam mai sus se aplică și aici.
Și încă o chestie. E suficient să pronunți cuvîntul "radiație" că lumea se încuie în casă și trage obloanele. Televiziunile, radiourile produc incomparabil mai multă radiație decît telefonia celulară; ba chiar aproape orice obiect, chiar și o piatră, emană radiație reziduală. Radiație nu înseamnă Cernobîl, pericol și moarte. Chiar și oamenii emit radiații și au făcut-o dintotdeauna.
Fără să vreau să vă încurajez să stați toată ziua cu telefonu' la ureche, vreau doar să explic de ce atunci cînd trebuie s-o faceți nu e cazul să vă temeți de consecințe negative de genul tumorilor canceroase. Avem destule lucruri în jur de care trebuie cu adevărat să ne ferim; panica indusă artificial e musai să fie unul dintre ele.
Cel care îmi cere, fără explicații, să mă tem de celularul meu este mai suspect decît celularul în sine. Să judecăm deci cu capetele din dotare și să nu luăm de bune toate indicațiile de panică ce ne bombardează!
Publicat de
Alex Deva
comentarii (1)
Last Thursday, while in Nottingham (UK), I had the immense pleasure of a training flight with captain David Marsland of Central Helicopters.
The lesson took 1 hour which went like lightning. After a quick theoretical briefing we took off and I successively attempted to use each of the Robinson R22 controls. They handle completely differently from the fixed-wing aircraft controls, except perhaps for the pedals, which work about the same in forward flight.
Capt. Marsland's outstanding teaching skills and much previous theoretical training helped me to control the helicopter in forward flight and simple turns all by myself, after about 30 minutes. The experience was exhilarating, entirely superior to that of flying planes.
Fuzzy photo taken through rain from a nearby car.
On the way back to the airfield and at my request, Capt. Marsland performed an autorotation from forward flight. (Autorotations are simulated engine failures, which are very important for an aircraft that doesn't have wings to glide on.) He handled the procedure with absolute confidence and, being my first, I was relieved to see it's really not something to be afraid of. I knew the principles of it but in practice I discovered that the final flare manoeuver is performed quite a bit earlier than I had imagined.
Taking off again, we then tried hovering, which is most challenging for the student. Nowhere near able of working all 3 controls simultaneously all by myself (and speak English at the same time), I had to have capt. Marsland allow me to experience each in turn, himself dealing with the other two. Controlling the cyclic, I was immensely pleased by his remark that I was doing rather well and that I appeared to have the level of someone a bit farther along in training.
I also got to land the helicopter by myself -- rather, reduce the collective pitch while capt. Marsland steadied the aircraft -- and I very carefully inched it down until it touched the grass and settled down.
Having had a taste of flying a helicopter, I honestly don't think I'll ever see piloting planes the same. I know flying is supposed to be flying after all, but the plane cockpit does seem rather like a downgrade to me now...
The minuscule hour spent in the R22 has boosted my appetite for helicopters no end, and I really wish flying them wasn't so damn expensive. Perhaps one day my budget will allow me to finish training. Until then... back to dreaming!
Publicat de
Alex Deva
comentarii (0)
Arctic Chill by Arnaldur IndriðasonMy rating: 3 of 5 stars
This is not a whodunit. In fact, so far as detective novels go, I don't know what this one is. The detective work is performed by a trio of people whom the author is firmly convinced we have previously been acquainted to (I only discovered that one of them was a female after a good few pages).
I don't know whether they call themselves by their first or last names, because everyone else (in official, private or intimate capacities) call them the same names. The book doesn't explain.
If I remember correctly, the main translator died half-way through the book and his work was carried on by someone else. If that's true, it's visible. The first more-than-half is like a children's English textbook, while the last part is a little more humanized -- people finally start having personalities and expressing themselves differently, which is very refreshing.
The main detective's job seems to be driving around asking people repetitive questions and telling everyone that the police don't think anything. By this they mean that they have no murder suspect, but the double entendre is all too evident and the translator(s) might have chosen a different English idiom.
Other than that, there's no detective work involved in this novel other. No guesswork, no clues to be followed, no interpretation of a dark spot on a man's shoe. Det. Erlendur is no Poirot. He's angry on everybody, including people he never met, and it's no surprise that it's that anger that finally helps him find the killer. (After all, if a hammer is all you have, that's what you use, right?)
But don't hope to figure out the killer before Erlendur, because it's pulled out from a hat in the last quarter of the book. There are however a few surprising twists that the level, stripped-down tone of the book will trick you into overlooking. There are even some characters sneaked in only to distract you.
The author was a journalist and that prose style is all too evident. The book is a distant, flatline, no-nonsense account of facts in which the only emotions are frustration and anger, to the point where the reader can't always understand why is everyone so pissed off at everyone else. Nobody is ever happy or even, at least, relieved. Another author might have coupled this tone with a gripping story-telling pace to make a "proper" thriller, but Indriðason pushes on relentlessly at Arctic Snail speed until, in the last few tens of pages, he finally goes into second gear and upgrades to an enjoyable police story.
I completely understand that he aimed to set a dark, chilling tone for his novel, but that is a thin edge to walk on, and I distinctly felt that a few times he slipped off into being simply boring. However, as I said, the novel does seem to find itself towards the end, so all in all it makes for a decent read.
Read "Arctic Chill" if all you ever heard about Iceland was "Lazy Town" and tourist honeypots. It's guaranteed to give you another perspective.
In a country like Iceland, where a criminal can hardly hide anywhere for long, I suppose the novel makes absolute sense. It would be hilariously improbable if set in the United States, but in Iceland -- where, I suppose, all crimes could be solved by putting everyone through the polygraph every few months -- "Arctic Chill" seems to work.
View all my reviews
Publicat de
Alex Deva
comentarii (1)
Note: if you don't care about computers this will be mighty boring.
I installed a little app on my iMac from the Apple Store and I wanted it on my Macbook too. Simple, right?
So I open AppStore on the lappie, find the app and click on the FREE download.
But. Even though the app was free, Apple wants my credit card verification number, and I don't have it with me in bed. Solution: log on remotely to my iMac, zip the application, bring it over to the laptop, have fun. Simple, right?
I installed a little app on my iMac from the Apple Store and I wanted it on my Macbook too. Simple, right?
So I open AppStore on the lappie, find the app and click on the FREE download.
But. Even though the app was free, Apple wants my credit card verification number, and I don't have it with me in bed. Solution: log on remotely to my iMac, zip the application, bring it over to the laptop, have fun. Simple, right?
But. My iMac is asleep across the street. I need to wake it up first. Simple, right? Just ssh to my linux server on its public interface and run etherwake, as it's in the same LAN as my iMac.
But. I don't remember the iMac's ethernet address and the last etherwake command is long out of bash_history. How do I find my iMac's MAC? I remember it's ARP-bound in the router, so all I have to do is log in to the router, go to the static IP table and copy it from there. Simple, right?
But. I can't remember the router admin password. It's on a post-it on my desk (our office is not open for public). Finally this problem has a simple solution: my Chrome browser syncs with the iMac's Chrome and the saved passwords are accessible on the laptop even though I've never logged in to the router from it. I open KeyChain, look around and here's the password.
But. The linux box only has text-based browsers. Nostalgic about the late 1990s, I fire up lynx.
But. The web interface uses frames. Lynx is useless. I take 15 minutes to read man elinkskeys. That is one useful piece of software. I open the web interface in elinks and it looks fine.
But. The navigation menu isn't HTML, it's generated on the fly from Javascript. And elinks, of course, doesn't know Javascript. That's ok, because I do. So I use wget to download the JS file and start executing it in my head.
But. The Javascript is intentionally obfuscated. This is better than Sudoku. Finally I figure out how the link to the ARP binding page is composed and I write it down. I use wget again to go straight to it.
But. The HTML table in it is empty; again it's populated dynamically using JS. I sigh, download another JS file, and interpret it mentally. I find the MAC addresses in a tucked away array, and YES! Here's the one for my iMac.
So I fire etherwake and I mentally hear my two external drives puffing to life in the darkness of the office. Quickly I ssh to the iMac and tar-gzip the app in /Applications. Then I scp it to the linux box, and then again to my laptop. One double-click and it's ready to run!
But. When I start the copied app, OSX says it's malformed or incomplete and won't run it. Poor. I ssh back to the iMac and have a look in the Info.plist of the app and find its registered domain. A "defaults read" command gives me a lot of saved preferences, I figure maybe that's what's missing.
But. There's quite a bit of saved data there, copy/paste will take forever, so I write a little script to change the output of defaults read into an input for defaults write, which I run on my laptop. Voilá: the preferences are identical now.
But. The application still won't start. I run Disk Utility and fix disk permissions. Still nothing. "Let me Google that for you" comes to mind and 10 minutes of searching reveal exactly nothing.
But. I remember I have logs. I quickly tail the most recently changed ones. Nothing there either. As a last resort, I try to fire it up using "open" and I get a different error message: binary file not found. Hmmm.
I go to the MacOS directory in the application and the binary is there, all executable and everything. But its filename is different from the name of the application. Looks like tar hates UTF-8 filenames.
Renaming the binary file was the last piece of the puzzle. The app is finally working!
Would've been easier to just get my fat arse off the bed and find the credit card, you say?
Publicat de
Alex Deva
comentarii (2)
My office phone service is from Smartcall.ro. Because of a problem with my telephone, they suspended my account and I called the number on the smartcall.ro website to have it fixed. The guy who took the call was dumbfounded.
He: "Who did you say was your operator again?"
I: "You are! Smartcall!" (was gonna say "smartarse")
He: "(wtf pause)... ok, what's this Smartcall? Is it like on smartcall.ro?"
I: "(bigger wtf pause) Sir, are you taking the piss?"
He: "Well this is the first time I hear of Smartcall. You've reached NextGen."
I: "Ok, what's this NextGen?! I called Smartcall, the number from their website!"
He: "Oh, NextGen is just a tiny company attached to Romtelecom."
I: "Well good luck to you. But still I dialled Smartcall. Number's on the website, you can check. Did NextGen purchase Smartcall or anything?"
He: "Dunno, it's the first time I ever hear of Smartcall!"
I: "But I've called this number before and had my problems taken care of!"
He: "Hm. Ok, I'll ask someone in Bucharest to call you back, maybe they know what this Smartcall is."
They haven't called so far. I suspect everyone's busy trying to figure out just who the hell they work for...
Publicat de
Alex Deva
comentarii (2)
This morning my Samsung Galaxy S phone died on me. With a full battery, it wouldn't boot up. Not normally, not in recovery mode, not in safe mode, not in seek'n'destroy mode. Not with external power, not without cards in it. So I took it to the store to have it serviced.
And I bought a Nokia 5030 bar of soap instead.
As opposed to the Galaxy S, my new phone does NOT have:
- 3G
- camera
- any data connectivity
- not even USB
- or Bluetooth
- or infrared
- touchscreen
- a big display
- GPS receiver
- MP3 player
- video player of any format
- Android
- Java
- anything that supports installing anything
- MMS
- email
- internet browser
- WAP
- dedicated support forums
- SD card or support thereof
- any internal storage to speak of
- Swype
- accelerometers
- magnetic compass
- metal
- rubber
- 20 days stand-by time (claimed, but even half that would be great!)
- an internal radio antennae
- a flashlight,
In any case, I can think of far more instances when I needed longer battery times or a flashlight, than Google Maps on my mobile.
Curious to see how long I can hold out? Well, so am I. Trial 1: type in a couple of hundreds of contacts :D
(And also, N5030 costs less than a tenth the price of Galaxy S.)