Bătăi de cîmpi

Încă se mai leagă de mine unii cititori și chiar ieri am fost interpelat cu ciudatul e 2009, de ce nu scrii și tu cu â ca toata lumea?

Refuz să fiu condus ca o oaie pentru purul interes financiar al cîtorva ticăloși. Insist să fac o schimbare doar dacă argumentele sînt convingătoare, iar în acest caz, voi demonstra că nu sînt. Demonstrația mea stă pe patru picioare, citește-le pe cele care te interesează.

1. Care "toată lumea"?!
Multe publicații cu tiraj național românești scriu cu î. De asemenea, multe edituri publică literatură scrisă cu î. Mulți autori arhicunoscuți scriu cu î. Nu dau nume ca să nu ocazionez comentarii de genul "pai bine bă, tu cu X te compari, care toată lumea știe că e *inserați expletivul preferat*?".

2. Ce treabă are anul?
Orice limbă de pe planeta asta evoluează spre simplificare (uneori pînă la extincția totală). Să complici o limbă înseamnă să dai timpul înapoi, nu înainte. Deci nu eu ar trebui să realizez că e 2009, ci tu ar trebui să realizezi că nu mai e 1890.

3. O mare țeapă națională.
Adoptarea în februarie '93 a grafiei cu â a reprezentat una din miriadele de țepe economice pe care țara asta le-a suportat și încă le mai suportă. Foarte pe scurt (și din nou, fără nume) niște șmecherași s-au gîndit să se îmbogățească de pe urma unui contract cu statul pentru re-editarea tuturor manualelor școlare din România. Deștepți băieți, nu? Vă dați seama că vorbim de o sumă exorbitantă. Chiar și așa, doar 1 lingvist al Academiei Române a fost de acord cu schimbarea. Tot restul academic lingvistic românesc a fost împotrivă, fără excepție. Dar de, nu e prima lege votată fără legătură cu voința poporului...

4. Nu în ultimul rînd, argumentele științifice.
Eu sînt lingvist amator. Totuși, chestiile de mai jos ar trebui să conteze pentru toată lumea.

• Schimbarea a introdus un criteriu lingvistic aberant, inexistent în restul gramaticii române (adică importanța poziției unui sunet în cadrul unui cuvînt, fie în interior, fie la extremitate).
• Schimbarea încalcă legea zero a ortografiei românești, conform căreia un sunet e egal fix cu o aceeași singură literă ori același grup de litere (cu anumite excepții notabile și explicabile). Adică, "se citește cum se scrie". Sau WYSIWIG, pentru programatori. Principiul ăsta e susținut de copii deștepți, atît de-ai noștri (Philippide, Densusianu, Ivănescu, Ibrăileanu) cît și de-ai lor (A. Meille, R. Lepsius, Alf Lombard).
• Etimologic, litera î apare in poziții în care pe vremuri fusese un a doar în 31% din cazuri. În restul de 69%, acolo a fost fie un e, un i, o sau u. Deci adoptarea lui â ca înlocuitor e o tîmpenie și puteau la fel de bine să ni-l impună pe ô ori pe û...
• Să susții că â dovedește latinitatea limbii noastre e o alta tîmpenie, și asta pentru că din cele 31% din cuvinte în care î chiar provine din a, mai puțin de jumătate au origine latină.
• Că î e legat etimologic de i mai dovedesc și substantivele care suportă schimbarea la plural, de pildă cuvînt - cuvinte, tînăr - tineri; de asemenea, în vorbirea populară (care, se știe, rezistă cel mai bine la schimbare) sunetul i se transforma foarte des în î, ceea ce nu se poate spune niciodată despre a: țigan - țîgan, ține - țîne, ziua - zîua. Pentru fanii lui Eminescu, el rimează pe stingă cu plîngă. De altfel o grămadă de poeți clasici români rimează finalul -înd cu -ind, dar niciodată pe -and cu -ând ori cu -înd.

Cred că schimbarea doar de dragul schimbării e o idee proastă, dar să schimbi (strici!) ceva doar ca să se îmbogățească niște ticăloși -- refuz să fiu parte din așa ceva.